Ministrul izbuti să-şi domine însă dezlănţuirea într-o singură aruncătură, care ar fi veştejit prestigiul steagului şi nuanţa lui, divizându-şi totuşi ciorba din gură în ţâşnituri şi sărituri fragmentate. El s-a uitat o dată fix la unul din şefii din faţa lui, ca şi cum l-ar fi luat la ochi, şi i-a trimis în figură conţinutul unei linguriţe. Nu putu să se scuze, căci se uita tot atât de fix la al doilea şef, scăldându-i şi lui ochelarii cu o linguriţă. Graiul era exclus şi numai intenţiunile se citeau pe faţa asudată a excelenţei sale, strânsă de gât. Primiră astfel toţi conducătorii nuanţei câte o stropitură, între ochi, pe buze, pe câte o ureche, unii gustând fără să voiască o savoare nouă a fierturii, după ce circulase printre fosele de sus ale ministrului. Câţiva s-au clătinat în fizicul şi în conştiinţa lor, clipind din ochi şi apucaţi de o ameţeală. În sfârşit, ultima rămăşiţă a lingurii înghiţită strâmb, îi ieşi ministrului pe nas, de-a dreptul în farfuria lui, cu un zgomot borborosit, şi ochii lui erau plini de lacrimile unui efort, pe lângă care trecuse moartea.
- M-am înecat! zise ministrul, tuşind în farfurie, ca la dentist, un fel de smântână deasă a sucului gastric. Nu mi s-a mai întâmplat niciodată asta. -Şi, cu filosofie zise, imitând fără să vrea pe Guido Reni: Ce e omul! - Şi gândindu-se că omul cu portofoliu e nemuritor.
(Tudor Arghezi - Cimitirul Buna-Vestire)
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu