what the fuck Bucureşti

Ploo ploo. Sun juma' de oră la taxi dimineaţa --nu chiar la ora aia la care pleacă toţi, un pic mai târziu, şi nu răspunde nimeni. Nu că sună ocupat, pur şi simplu sună degeaba. Nu la o singură firmă, la mai multe. Stai că le număr. Nouă. Nouă! Altminteri mişună nemernicii pe toate străzile. Din principiu sunt împotriva lor pentru impresia de favoare pe care ţi-o fac când te urci în maşină de pe stradă. Şi pentru că te întreabă pe unde să o ia. Şi, mai nou, pentru că nu răspund. De unde să ştie săracii că eu trebuie să fiu fată şi să îmi pun tocuri tocmai azi când ploo ploo?

Într-un final, în disperare de cauză, dau tocurile jos şi le bag în geantă, pun cizmele de băiat şi mă avânt din casă în speranţa că mai am timp să ajung la metroul almighty şi că n-o să cad deloc măcar până ajung la destinaţie (am eu o problemă mai veche cu mersul..) . Ies pe poartă şi văd--minune! un taxi. De când îmi doream un taxi! Dar vai! n-avea chestie de-aia pe maşină care arată liber/ocupat, care adică dovedeşte că e taxi. L-am oprit, că oricum n-aveam nimic de pierdut, timp nu mai aveam. Doriţi un taxi? Da, din tot sufletul. Unde mergeţi că trebuie să mă întorc aici într-o oră. Aveţi timp, ajungem în douăzeci de minute maxim. Trebuie să fi părut drăguţă şi neajutorată, între noi fie vorba am încercat din răsputeri să par aşa, că l-am păcălit. A scos chestiunea de pus pe maşină, aia cu liber/ocupat, a pus-o şi uite aşa nu am întârziat, nu mi-am rupt gâtul şi nu m-am udat până la genunchi (asta până la întoarcere, când nu a mai contat).